Diaspora Romana

Zilele trecute am cunoscut o doamnă venită din Statele Unite pentru o scurtă vizită acasă. Nu stiu care sunt condiţiile în care a emigrat în 1985 (parcă), nici ce a făcut sau n-a făcut acolo, practic nu ştiu mai nimic despre ea, dar comportarea ei, poziţia arogantă pe care se situa în discuţii, m-a incitat şi determinat să scriu aceste rânduri, nu pentru ea, ci pentru idea în sine.

----------------

În Martie 1990, mă aflam pentru prima dată în viaţa mea dincolo de hotarele de vest ale României. Eram încă plin de entuziasm şi credeam - ca mai toţi românii - că drumul nostru către prosperitate va fi scurt şi glorios. M-au surprins de aceea şi m-au jignit în amorul meu propriu afirmaţiile pesimiste ale unor emiganţi români stabiliţi în Viena cu câţiva ani în urmă, potrivit cărora nici una dintre previziunile mele nu se va împlini şi că, dimpotrivă, singurele "afaceri" rentabile vor fi cele pe care obişnuiam să le numim "bişnită", precum şi escrocheriile în stil mare, pentru cei capabili de aşa ceva. Comerţul, mic sau mare, n-a fost niciodată pasiunea vieţii mele şi nu eram dispus, la cei peste 50 de ani ai mei, să-mi schimb principiile şi încă pentru afaceri oneroase.

Dar, pe ce se baza entuziasmul meu? De ce românii urmau să străbată un drum presărat cu flori, în ciuda vecinilor noştri, deja angajaţi pe drumuri cu destinaţii asemănătoare, care păreau să bată pasul pe loc? Eram noi mai deştepţi decât ei? N-am crezut niciodată în această idee, iar inepţiile despre "inteligenţa românească în acţiune" cred că sunt simple dovezi de mitocănie provenită tocmai din ignoranţă, din necunoaşterea standardelor mai înalte ale ţărilor cu adevărat dezvoltate. Si atunci? Totuşi, istoria a notat că, în secolul trecut, România a parcurs drumul de la feudalism la societatea modernă într-un ritm formidabil. Între cele două războaie mondiale ritmul a fost şi mai dinamic, iar România şi românii se bucurau în capitalele europene de un grad de simpatie de invidiat. Probabil că această simpatie se datora latinitaţii noastre şi ea ne va ajuta şi acum - credeam eu - să accedem mai uşor la civilizaţia occidentală. Mai făcusem acest lucru într-o oarecare măsură şi în anii '70. De ce n-am face-o şi acum?

Anii ce au urmat au dovedit că m-am înşelat, iar afirmaţiile celor din Viena îmi reveneau mereu în minte şi mă enervau cu atât mai mult cu cît trebuia să constat că au avut dreptate. Cum se face că eu greşeam, în ciuda pregătirii mele - cel puţin teoretic - superioare, în timp ce interlocutorii mei - mai mult sau mai puţin ignoranţi în asemenea probleme - erau mai orientaţi? Şi nu eram decât la mai puţin de trei luni după răsturnarea din Decembrie 1989. Sigur că nu raţionamentele lor proprii i-au condus la aceste concluzii, ci faptul ca ei erau purtătorii unor informaţii elaborate în cercuri avizate.

Încerc acum să caut unele explicaţii. Iată una: românii care circulau prin capitalele europene înainte de război erau oameni educaţi; era firesc ca ei să se bucure de simpatie. Emigraţia româna de după război a fost recrutată din toate categoriile sociale şi ea nu se mai găseşte numai în capitale ci peste tot, iar în cercurile cele mai înalte s-au aflat reprezentanţii "high-life"-ului roşu, despre care mai bine nu mai vorbim. Şi atunci de unde atâta simpatie şi încredere? De la borfaşi la savanţi, de la spioni ruşi travestiţi la patrioţi autentici, de la escroci şi activişti de partid rataţi la idealişti cu cele mai bune intenţii, am trimis tot ce se putea trimite.

Acum, ei, occidentalii, ne judecă după criterii obişnuite. Unul dintre aceste criterii este educaţia, pentru că diferenţa esenţială dintre o societate subdezvoltată şi una dezvoltată este tocmai educaţia. Aici nu este vorba de numarul versurilor din Shakespeare pe care le-am învatat, ci de modul în care oamenii comunică între ei. Aceasta nu este descoperirea mea; s-au scris teancuri de cărţi pe această temă. "În ţările subdezvoltate, structurile mintale ale populaţiei nu stimulează înclinaţiile spre a munci, a economisi, a investi, care sunt resorturile creşterii... economia este nearticulată... indivizii şi grupurile lor îşi transmit defectuos informaţia economică...". Este un citat din François Perroux, dar asemenea afimaţii sunt frecvente la mai toţi analiştii, mai vechi sau mai noi, ai economiei mondiale. Evident, este vorba despre educaţia românilor de acasă, pentru că ei contează în analizele economiştilor şi, în ultimă instanţă, tot ei sunt şi matca de origine a emigranţilor. Aşa ţară, aşa emigranţi!

Acum nu mai este atât de greu de văzut cum de au ştiut occidentalii pe ce drum vom apuca noi după 1989. Realitatea a dovedit că până ce şi ei au fost prea optimişti. Dar, asta e! Iar acum, vin emigranţii în vizite pe acasă şi ar vrea să ne dea lecţii despre cum ar trebui să ne occidentalizăm. Intenţia lor ar fi bună; elevi există, dar vai de profesori! Majoritatea abia şi-au cîştigat acolo existenţa numai ei ştiu cum. În schimb, au pierdut lecţia de aici, pentru că nici cei rămaşi n-au stat degeaba. Au învăţat şi ei câte ceva. Nu prea mult, din păcate, dar au învătat. Au învăţat în primul rând că din occident vin doar indicaţii despre cum trebuie să ne purtăm cu homosexualii, vin misionari care - neştiind încă cu adevarat ce este Creştinismul - vor să ne creştineze pe noi, vin pedofilii, traficanţii de droguri, şi vin înalţi demnitari care ne explică ce sunt drepturile omului, deşi ei reprezintă state care - de-a lungul istoriei, sau chiar în prezent - au fost vârfuri ale naţionalismului celui mai exacerbat, ca Franţa, Germania, sau USA, care - după ce i-a masacrat pe indieni şi a practicat sclavia până nu demult, azi îşi flutură drapelul chiar şi la toaletă.

Ce am produs noi? După 50 de ani de comunism, ar fi absurd să pretindem că am plonjat în democraţie. Toţi politicienii noştri, indiferent de culoarea politică afişată, sunt educaţi în timpul sistemului comunist. Aşa cum, în anii '70, când ruşii au slăbit puţin frâul, am avut o înflorire economică datorată oamenilor educaţi înainte de război şi care erau încă în viaţă, acum cunoaştem un declin economic, datorită comuniştilor care sunt încă în viaţă, chiar dacă defilează cu steaguri politice diferite, fie ele chiar şi liberale.

Ce face emigraţia română? Nici măcar cât cei de acasă, care cel puţin au învăţat că trebuie să se ajute singuri. Românilor din diaspora le scapă faptul că ei şi urmaşii lor vor rămâne americani, englezi, francezi, germani sau chinezi de origine româna cel puţin două generaţii. Ei vor suporta cu intensitate maximă toate laudele şi, mai ales, bobârnacele la adresa României. De aceea, ei ar trebui să fie primii interesaţi în imaginea ţării lor de origine. Încercările individuale de a-şi şterge urmele reprezintă cel mai prostesc gest cu putiinţă în situaţia lor. Din păcate însă, chiar asta se străduiesc să facă de cele mai multe ori. Chestiune de educaţie. Au luat cu ei lipsa de comunicare de aici. N-au înţeles că împreună se reuseşte mai bine, de cele mai multe ori numai împreună.

Schimbarea aparţine generaţiei viitoare. Sper!

Am avut un vis interesant pentru filozofia lui spontana. Construisem un obiect usor, dintr-un betisor de brad si o panza usoara pe care l-am lansat in aer. A plutit pret de cateva secunde, poate un minut. Eram fericit pentru inventia mea, fara sa realizez pentru moment ca era asemanator cu un avion de hartie, un aeromodel sau un zmeu. Cand l-am ridicat de jos dupa aterizare, s-a transformat brusc intr-un miel cu blana bogata, ca de oaie matura, dar totusi miel. De bucurie, cred ca l-am sarutat. In clipa aceea mielul mi-a spus: crezi ca am fost fericit acolo sus? Nicidecum! M-am simtit singur si neajutorat; sa plutesc intr-o mare de incertitudini, intr-o directie necunoscuta si schimbatoare, in voia curentilor de aer. Surprins de profunzimea filozofiei unui obiect, m-am trezit. Eu! Nu si cei din diaspora.

Home