Sportul si fericirea

La televiziune, în dialog cu o sportiva, un cunoscut moderator a ajuns la concluzia ca sportul face oamenii nefericiti, pentru ca doar unul singur este în vârful piramidei, deci este fericit, în timp ce toti ceilalti ramân nefericiti. Recomanda de aceea domeniile incerte, unde ierarhia nu poate fi stabilita cu precizie si unde 'se poate pescui în ape tulburi'. Este evident fals, dar aeasta logica explica pe deplin psihologia moderatorului si dorinta lui de a fi în vârf cu orice pret, chiar si fara merite deosebite.

Sportul îi arata fiecaruia locul, iar faptul ca nu este in vârf nu este un dezastru. Copil fiind, nici nu ar putea fi în vârf, cel putin datorita vârstei. Sportul îi spune însa ce are de facut, tocmai pentru ca îi arata posibilitatile reale de care dispune, si îi aduce bucuria fiecarei trepte pe care o urca în stradaniile lui de a-si îmbunatati performantele. Important este drumul si nu sfârsitul lui.

Iar drumul nu înseamna doar atingerea unei performante într-un anumit moment al vietii, ci viata însasi, dusa pâna la capat, daca se poate frumos. Sa nu fii capabil s-o masori corect? Nu cred ca ar putea exista eroare mai mare. Sa traiesti toata viata în minciuna, imaginându-ti ca esti ceea ce în fapt nu esti? Trebuie sa fie cumplit! Sa te minti singur? Pentru ce? Din când în când, realitatea îti este adusa oricum la cunostinta.

Numai cine n-a facut sport poate crede în groteasca iluzie ca în vârful piramidei ajungi fara effort, si ca poti sta acolo doar asa, pe cuvânt de impostor. Sportul ofera nu numai bucuria victoriei, ci mult mai mult: un sir nesfârsit de bucurii pentru fiecare succes, mai mic sau mai mare, care ne arata ca viata noastra se aseaza pe un fagas sigur. El ne învata ca evaluarea corecta a actiunilor noastre este singura sansa ce ni se ofera.