Studiu autobiografic
Asemenea mai tuturor oamenilor celebri, dupa ce m-am nascut, am tipat, am mancat si apoi am facut pe mine. Mai tarziu, drumurile noastre s-au separat intr-o oarecare masura. Unii au studiat filozofiza, altii matematica, fizica, unii chiar stiintele politice. Nu poti sti niciodata ce le trece oamenilor prin minte. Sunt sigur ca am studiat si eu ceva dar acum nu-mi mai amintesc exact ce. Mi se mai intampla sa uit...
Si mai e o deosebire: toti copii mici plang. Eu am ras. Se spune ca, ori de cate ori cineva intra in camera la mine, radeam si il aratam cu degetul. Cu cat persoana era mai putin cunoscuta cu atat radeam mai tare, astfel ca incepusem sa fiu din ce in ce mai putin vizitat. Se mai spune ca asi fi fost un copil dragut. Nu cred in asemenea opinii. Cele mai gogonate minciuni pe care le-am auzit au fost in legatura cu copiii: ca ar semana cu mama sau cu bunica, ba poate chiar putin cu tata. Adevarul este ca toti copiii seamana intre ei.
El este cel care a avut o contributie esentiala la proiectul care s-a materializat in persoana mea. Se spune ca era vesel. Nu stiu dece a vrut sa devina erou. A reusit, dar a gresit locul si momentul. A murit in 1941 pe frontul anti-sovietic. Dosarul meu de cadre ar fi fost oricum unul de "mic burgez", dar asa... ce sa mai vorbim!
Mai eroina a fost mama, care a trebuit sa lupte cu mine, fara a mai vorbi de lupta ce a trebuit s-o duca cu altii pentru mine. Razboi de uzura... Cred insa ca in general a fost multumita de rezultat.
O fotografie de mai tarziu, 4-5 ani, ma arata ca un pusti aproape dragut. Ce timpuri... Pacat ca frumusetea nu foloseste. Lumea nu vrea sa accepte ca cineva poate avea mai multe calitati. Una e deja prea mult. Urmeaza deci ca in continuare sa scriu despre defectele mele si despre cum s-au agravat ele in timp, ajungand sa cred ca ar putea fi demne de semnalat. In aceasta ultima afirmatie chiar cred, pentruca nu numai exemplele bune sunt de retinut. Dimpotriva, cele rele sunt mult mai instructive. Imi amintesc de bunica mea, o mare admiratoare a morcovilor, recomandandu-mi sa mananc morcovi pentru ca sa am abrajii rosii. In caz contrar, ar fi urmat sa seman cu X, ceea ce intr-adevar nu era recomandabil. Cu X n-am semanat, dar nici morcovi n-am prea mancat, si uite asa, de mic copil, am evitat extremismele.
Undeva insa, pentru ca sa fiu pe deplin sincer, licareste speranta ca nu am fost foarte dragut, poate ca n-am fost deloc si, in consecinta, asi avea dreptul la unele calitati, ce-i drept deocamdata neconfirmate de istorie. Sunt insa optimist; istoriile se rescriu des.
In prima fraza a acestui studiu autobiografic am afirmat ca a doua activitate importanta dupa ce m-am nascut a fost sa mananc. Pentru a respecta adevarul istoric, n-am mancat ci am baut. Si nu era prima mincuna ci a doua, pentru ca nu m-am nascut ci am fost nascut. De unde se vede ca minciuna ne este inoculata din frageda pruncie. La inceput a fost ce-i drept cuvantul, dar nu intotdeauna cel care trebuia. In ceea ce ma priveste, se pare ca nimeni nu m-a inteles atunci cand am tipat pentru prima data. Mai tarziu, desi am insistat, oamenii au perseverat in lipsa lor de interes pentru ideile filosofice esentiale. Vorba unei colege, halal cultura... Cat despre bautura, aceasta a ramas o problema pe care inca o mai studiez, dat fiind profunzimea ei. Intr-adevar, unele lucruri sunt pe cat de inaltatoare, pe atat de adanci.
Acum trebuie sa iau o pauza.
Mai tarziu am aflat ca sunt nascut in zodia Taurului (2 Mai 1937), impreuna cu alti oameni de bine ca Lenin si Marx. De curand am aflat ca Saddam Hussein este si el doar cu 4 zile mai in varsta decat mine. Hitler insusi a aspirat la aceeasi zodie dar i-a lipsit o zi. Poate ca tocmai acest sentiment de neimplinire l-a facut sa fie atat de ambitios. Ar mai fi si Machiavelli dar asta a fost un tip destept, in ciuda celor mai machiavelici decat el care l-au defaimat.
Anul cel mai fericit al zodiei mele este 2057. Vom trai si vom vedea, desi vederea ma cam lasa.
La inceput am fost foarte dezamagit de zodia mea pentru ca asociam taurul cu boul si caracteristicile lui: prost si incornorat. Am fost insa asigurat ca zodia este buna. In fond, in antichitate, taurul era considerat un simbol al fortei si inteligentei masculine tocmai datorita coarnelor. Insusi Zeus, in zilele lui bune, obisnuia sa se se travesteasca in taur. Cred totusi ca zodiacul a fost inventat de femei pentru ca numai ele ar putea idealiza un bou in asemenea masura.
Am auzit ca dupa zodiacul chinezesc asi scapa de aceasta obsesie, dar nu-l cunosc si nici nu sunt curios. Daca-mi descopar alte defecte? Nu-mi ajung cele pe care deja le cunosc?
Cam la fel stau lucrurile si cu horoscopul. Daca aflu ca voi avea o zi buna sunt capabil sa fac greseli din prea multa incredere in posibilitatile mele. Daca insa aflu ca voi avea o zi proasta, voi fi timorat si voi gresi tocmai din lipsa elanului meu taurin. Cel mai bine ar fi sa aflu horoscopul la sfarsitul zilelor proaste, pentru a-mi explica astfel esecurile. Cel putin ar fi tonic pentru a doua zi cand, cu siguranta, horoscopul va fi favorabil, cel putin in virtutea legilor statistice: dupa ploaie vine vreme rea. (Cred ca era altfel, dar nu conteaza.)
Am incercat si cu bioritmul. Pare mai stiintific, dar imi creaza senzatia de masina. Am sentimentul ca sunt actionat de un mecanism biela-manivela ce se misca obsedant, in acelasi ritm fara incetare. Sau, vai, odata si odata se va opri, spre dezamagirea cititorilor biografiei mele. :( Toate lucrurile bune au un sfarsit...
Dar sa nu ne precipitam, abea am inceput sa scriu.
Cum nici zodiacul, nici horoscopul si nici chiar bioritmul nu m-au ajutat, am invatat sa iau lucrurile asa cum sunt. Din onestitate insa, in zilele de 13, obisnuiesc si astazi sa-mi informez cunostintele ca s-ar putea sa aiba o zi proasta.
Dansa cauta ceva prin iarba.
Nu era clar ce anume cauta.
In cele din urma m-a gasit pe mine.
Nu eram in iarba, ci mult mai departe.
Dar la o dragoste mare terenul conteaza mai putin.
Nu intamplator se spune ca indragostitii umbla cu capul in nori.
Eu eram in mod sigur mai aproape de ei, de nori.
In cele din urma, am revenit pe teren orizontal Aici aveam insa probleme cu stilul.
Incet, incet, distantele s-au micsorat, spre satisfactia generala.
Se pare ca oamenilor le-a placut modul nostru de viata pentru ca am fost intens solicitati sa fim nasi, fie la casatorie, fie la botezul copiilor. Avem astfel o bogata colectie de fini.
In orizontul ingradit al Romaniei socialiste nici nu era mare lucru de facut, cu exceptia serviciului, unde mi-am facut o gramada de dusmani. Invidia e mare la romani! Un refugiu mai pasnic a fost pictura. Am avut in medie o expozitie pe an. Mi-a folosit si mai tarziu, nu numai ca satisfactie personala.
Dupa '89 s-au deschis granitele si, odata cu ele, noi surse de investigatii. Mai intai in jurul casei:
Venetia
Uite mama, Monte Carlo
Apoi am trecut apa:
De la New York...pana la Pacific
Ba chiar si putin Mexic
Despre toate astea va trebui sa scriu, dar acum sunt tare ocupat. Am apucat sa redactez notele de calatorie din prima excursie in USA (vezi "Singur printre americani"), dar a doua a fost mult mai bogata. Pana sa ma pensionez aveam mai mult timp disponibil. Mai vorbim noi... S'auzim de bine! Si nu uitati, anul meu de glorie va fi 2057.
Byyyee!!!
Home