2001-01-22

Stiinta nu exclude credinta. Dimpotriva. Pascal era credincios. De asemenea şi multi altii (de dat exemple) Prin dicotomia dintre credinta şi stiinta facem un deserviciu credintei. Ar fi mai corect să ne recunostam ignoranta şi să lasam stiinta acolo unde e şi - daca suntem capabili - să ne-o insusim.

 

Preotii sunt cei care pun în opozitie credinta cu stiinta. Dar nu stiu ce raspund ei la intrebarea: ce este stiinta? Oare chiar stiu?

Conform DEX stiinta este un ansamblu sistematic de cunostinte despre natura, etc.

 

Printre diferitele forme de stiinta, exista şi stiinta de carte. Nu cred ca cineva are ceva impotriva stiintei de carte.

Biblia a fost scrisa la inspiratie divina. Deci Dumnezeu insusi a acceptat stiinta de carte. Daca acceptam stiinta de carte, de ce nu am accepta şi alte stiinte? Faptul ca stiinta, la singular, este un un ansamblu "sistematic", adica organizat, nu poate să deranjeze pe nimeni Ceea ce deranjeaza este recunoasterea propriei noastre incapacitati de intelegere a unor rationamente mai dificile. Cel mai mult insa, deranjeaza "metoda stiintifica" careia majoritatea dintre noi nu-i fac fata, pentru ca presupune disciplina şi perseverenta, şi atunci prefera ideea ca e ceva mister aici, ceva transcedental, un ceva pe care degeaba-l cauti ca tot nu-l vei gasi. Ne ascundem dupa deget. Lipsa stiintei însă  inseamna ignoranta.

La prima privire, ignoranta se impaca mai bine cu credinta, dar asta nu exclude stiinta. Un om destept poate fi şi credincios, dar credinta lui atinge un nivel mai inalt.

 

 

2000-12-26

Eu sunt inginer. Pentru a evalua un lucru, am nevoie de un criteriu de evaluare, o unitate de masura şi un mijloc de masurare.

 

Cel mai sigur mijloc de a aprecia care biserica este mai buna este evaluarea efectelor lor în istorie, deci rezultatele lor practice. (Trebuiesc vazute însă  şi efectele secundare, ne-intentionate initial, atat pozitive cat şi negative. Ex., biserica greco-catolica a desteptat romanii ardeleni, biserica catolica a produs inchizitia, cruciadele, dar şi renastere, rationalism, comunism.)

 

 

2000-12-26

In acest an, de Craciun, patriarhia ecumenica de la Constantinpole a tinut o slujba comuna, la care au participat toti patriarhii, cu exceptia celui din Rusia.

 

2000-12-26

Orto(dox) - meta - para(dox)

 

2000-12-25

In timpul Imperiului Bizantin, patriaria de la Bizant, redenumit intre timp Constantinopole (azi Isambul) se numea "patriarhia ecumenica", adica a tuturor bisericilor crestine. Ea isi pastra totusi independenta fata de imparat.

Ascensiunea occidentului şi slabirea Bizantului, au condus la Marea Schisma din 1054. Reducerea teritoriala tot mai accentuata a Imperiului Bizantin a facut occidentul să verbeasca despre patriarhia ecumenica ca despre o biserica nationala, în opozitie cu catolicismul, care se vrea universal, dovada numele ce şi l-a luat, desi ortodoxismul era deja raspandit în toata Europa rasariteana şi nu numai.

Cu timpul, Imperiul Bizantin a disparut, iar marile vechi episcopii au fost ocupate fie de arabi, fie de turci. Roma singura a ramas crestina, dar catolica.

Si totusi, spre lauda lor, turcii - dupa o prima faza de reprimare, în care, printre altele, au transformat biserica Sfanta Sofia în moschee - s-au dovedit toleranti. Doar daca un turc trecea la crestinism era condamnat la moarte. Cu toate prigoanele insa, patriarhia de la Constantinopole nu a incetat să existe

Dezvoltarea ulterioara a cnezatelor rusesti şi mai tarziu a Rusiei ca putere politica a marcat o schimbare a centrului de greutate al Ortodoxiei din Europa de sud-est în Europa de est.

Dupa ce Imperiul Otoman a peirdut din putere, prin Pacea de la Adrianopol (1829), Turcia a fost obligata să se abtina de la orice persecutii ale bisericii crestine.

La sfarsitul secolului trecut şi inceputul acestui secol, rand pe rand, în fiecare dintre tarile Europei rasaritene s-au infiintat patriarhii nationale, astfel ca patriarhia ecumenica de la Constantinopole (din motive de traditie, se mai foloseste inca vechea denumire) a ramas cu un caracter mai mult simbolic.

---------------

Se vorbeşte azi mai puţin despre suferinţele lui Isus, care au devenit istorie, dar se vorbeşte mai mult despre mesajul lui, mesaj pe care oamenii, în sfârşit, se pare că au început să-l înţeleagă. Ortodoxismul a fost din totdeauna mai aproape de mesaj, pentru că reprezentarea Înălţării este nelipsită în bisericile ortodoxe, spre deosebire de bisericile catolice şi protestante, unde abundă imagini ale suferiţelor lui Cristos.

------------------------

Dumnezeu nu mai este reprezentat ca zeu punitiv, iar apocalipsa şi Judecata de Apoi nu mai sunt argumentele esenţiale ale bisericii. Dumnezeu este considerat tot mai mult ca o divinitate iubitoare, iar mesajul lui de dragoste este argumentul suprem. Lumea nu se mai roagă ca Dumnezeu să fie îngăduitor cu noi şi să ne ierte păcatele, doar pentru ca să ne simţim liberi să facem altele. Astăzi ei se roagă ca Dumnezeu să le îndrepte paşii, să-i îndrume pe calea cea mai bună.

----------------------

Dumnezeu a creat nu omul, ci omenirea. Nu un om, ci întreg mediul în care ne miscăm. Aşa şi începe Biblia, prin afirmaţia că întâi a făcut pământul, aerul, apele, etc. şi abia la urma omul. Noi, ca părţi componente a acestui mediu, trebie să ne iubim între noi şi să iubim mediul în care trăim, aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe noi.

------------------

Astăzi oamenii nu mai aşteaptă profeţi care să le "lumineze" minţile. Lumea este sătulă de profeţi şi de profeţii. Oamenii au învăţat că Dumnezeu este în noi, în fiecare dintre noi şi este în puterile noastre să-l descoperim acolo. Biserica, privită ca o colectivitate do oameni animaţi de preocupări creştineşti, ne poate fi de ajutor în acest demers. În colectivitate este uşor decât singur. Acole pot fi şi oameni deştepti, mai înţelepţi, sau chiar hărăziţi (cu har), dar fără exagerări. Prin superioritatea lor ca oameni, opiniile lor vor avea un rol mai mare decât al altora, dar atât.

----------------------

Dumnezeu ne transmite mesajul său, dar noi

- nu recepţionam acest mesaj;

- interpretăm greşit mesajul recepţionat;

- confundăm dorinţele noastre cu mesajul şi atunci pornim cruciade sau organizăm inchiziţii.

Întrebarea este: cum ne asigurăm că nu am căzut în asemenea capcane?

----------------------

Creştinism de curte (religie de stat) în Bizanţ şi creştinitsm barbar în Europa occidentală. Primul s-a transferat în Europa rasăriteană, iar al doilea a devenit şi el religie de stat, dar impus de catre goţi.

------------------------

Religia plasează tradiţia în cele mai îndepărtate timpuri cu putiinţă, deci dă tradiţieie propovăduite cea mai puternică motivaţie.

------------------------------

Există mister. Fără mister suntem minerale. Minerale care se mişcă. Religia ne transformă în minerale - fie şi insufleţite de Dumnezeu - pentru că pretinde să dea răspuns la toate întrebările.

---------------

Cu cât un om este mai ignorant, cu atât pretinde că le ştie el pe toate. Pentru asta el chiar are nevoie să creadă că le ştie pe toate. Religia este soluţia cea mai comodă.

------------------

În Biblie nu se spune că Dumnezeu ne-ar fi dat suflet, ci doar viaţă. Suntem făcuţi deci din minerale + viaţă, adică ceva care face mineralele din noi să se mişte. Tristă doctrină! Demoralizantă! Orice filozof eretic, oricât de pesimist, este mai optimist.

Minerale care se mişcă. În ce scop? Nici Dumnezeu nu ştie. Pare să fie o joacă asemănătoare celor cu care se îndeletnicea Zeus în mitologia greacă. Oare n-am evoluat deloc?

----------------------

Sacrificii.

Isus, prin jertfa lui, a scutit omenirea de alte sacrificii. Oamenii nu trebuie să mai facă astăzi sacrificii, pentru ca să implore divinitatea. Dumnezeu ne iubeşte oricum. Noi trebuie doar să nu săvârşim alte păcate. Iar, dacă totuşi le-am săvârşit, nu sacrificiile ne absolvă de vină, ci recunoaşterea păcatului însoţită de dorinţa sinceră de îndreptare.

 

* / *


Nu e adevărat că oamenii sunt necredincioşi.

Majoritatea cred. Dumnezeu este în noi. Ei trebuie însă ajutaţi să-l găsească. Acesta este rolul bisericii. De aceea, o biserica este cu atât mai bună cu cât ajutorul ei este mai eficient. Nu trebuie vorbit prin dogme. Cei care-i resping pe misionari nu sunt necredincioşi, ci dimpotrivă, dar merg la altă biserică, ceea ce nu deloc rău.

 

 

* / *


Dumnezeu nu este un zeu punitiv.

Se vorbeşte azi mai puţin despre suferinţele lui Isus, care au devenit istorie, dar se vorbeşte mai mult despre mesajul lui, mesaj pe care oamenii - în sfârşit - au început să-l înţeleagă.

Dumnezeu nu mai este privit ca un zeu punitiv, iar apocalipsa şi Judecata de Apoi nu mai sunt argumentele esenţiale ale bisericii. Dumnezeu este considerat tot mai mult ca o divinitate iubitoare, iar mesajul lui de dragoste este nu numai argumentul suprem, dar chiar unic.

Lumea nu se mai roagă ca Dumnezeu să fie îngăduitor cu noi şi să ne ierte păcatele. Astăzi, ei se poagă ca Dumneueu să le îndrepte paşii, să-i îndrume pe calea cea mai bună.

 

Dumnezeu a creat nu un om, ci omenirea, şi nu singură ci întreg mediul în care ne mişcăm. Aşa şi începe Biblia, prin afimaţia că întâi a făcut pământul, cerul, apele, etc., şi abia la urmă omul. Noi, ca părţi componente ale acestui mediu, trebuie să ne iubim între noi şi să iubim mediul în care trăim, aşa cum Dumneeu ne iubeşte pe noi.

 

* / *


 

Dumnezeu este în noi.

Astăzi, oamenii nu mai aşteaptă profeţi care să le "lumineze" minţile. Lumea este sătulă de profeţi şi profeţii. Ei au învăţat că Dumnezeu este în noi, în fiecare dintre noi şi este în puterile noastre să-l descoperim acolo. Biserica, privită ca o colectivitate de oameni animaţi de preocupari asemănătoare, ne poate fi de ajutor în acest demers. În colectivitate ideile noastre se îmbogăşesc, iar oameni mai destepţi, mai înţelepţi sau chiar hărăziţi (cu har) prin superioritatea lor vor avea un rol important, dar fără exagerări.

 

* / *


 

Despre rugăciune

 

Mai întâi o glumă. Doi evrei la Zidul Plângerii, în stilul lor caracteristic, il implorau pe Dumnezeu să-i ajute. Unul, mai sărac, se mulţumea cu ceva hrană pentru copii săi. Celălalt, bogat, cerea ajutor în realizarea unei afaceri pe care tocmai o punea la cale. Deranjat de văicărelele primului, bogatul îi propune: "uite, iţi dau eu doi bani, mergi şi cumpără de mâncare pentru copiii tăi, şi lasă-l pe Doamne-Doamne să se gândească la lucruri serioase".

 

Cât de justificate sunt oare pretentiile noastre ca Dumnezeu să ne ajute în rezolvarea unor probleme personale? Poate că Dumnezeu are altceva mai bun de făcut în acel moment.

 

Spunem deseori despre pasărea care ne ciuguleşte grăunţe din palmă că este blândă. În realitate, ea este doar obraznică. Şi noi, atunci când îl implorăm pe Dumnezeu, nu sutem pe atât de credincioşi pe cât suntem de obraznici.

 

Dumnezeu are cu siguranţă voinţă. Nu ştiu dacă are şi bunăvoinţă; bunăvoinţa de a asculta şi îndeplini rugăminţile noastre tembele. În schimb, voinţa ca noi să ne comportăm optim în raport cu cerinţele funcţionale ale sistemului din care facem parte, este o una obiectivă. Dumnezeu, indiferent cum il definim, sigur doreşte acest lucru.

 

Nu ne este deci de ajutor implorarea divinităţii în îndeplinirea dorinţelor noastre deja stabilite, ci întrebarea adresată către noi înşine: încotro ne îndreptăm paşii? Atunci, poate că Dumnezeu ne va ajuta şi ne va revela calea cea bună. Joseph Smith nu ştia către care biserică să se îndrepte şi atunci a avut o revelaţie. Deci înainte de revelaţie a avut  o problemă. Şi-a pus o întrebare care aştepta un răspuns: încotro să-şi îndrepte paşii. Întrebarea a precedat revelaţia şi nu invers.

 

Întrebările sunt însă apanajul intelectualilor. Oamenii simpli îşi pun mai puţine întrebări, ba chiar prea multe întrebări îi deranjează. Ei se supun tradiţiilor şi sunt dispuşi să creadă în mituri şi evenimente paranormale. Ideile noi, întrebările folosofice îi tulbură şi, de aceea, le resping aprioric. Ceea ce le conduce comportamentul este tradiţia. De aceea, schimbările revoluţionare sunt catastrofale. Pentru că oamenii sunt diferiţi, atitudinea lor faţă de religie este diferită. La extreme, intelectualii îşi pun probleme şi discutarea lor este folositoare, în timp ce oamenii simpli trebuiesc încurajaţi să repecte tradiţiile.

 

Datorită intelectualilor, tradiţia se schimbă şi ea, dar lent. Pentru poporul român, tradiţională este Ortodoxia. Sigur că ea nu este perfectă, iar în multe privinţe a devenit chiar învechită. Ar avea nevoie de o împrospătare. Înlocuirea ei însă cu orice altceva ar însemna dizolvarea românismului. Din fericire, tradiţia este prea puternică la români pentru ca acest lucru să se întâmple. Ei merg astăzi la biserică mai mult decât oricând în ultima jumătate de secol.

 

 

 

Prima parte a Bibliei a fost scrisă în timpul exilului babilonian (586 -538 î.C.), deci când civilizaţia gracă era deja bine cunoscută. Grecii credeau în zei.

Chiar Moise I-a scos pe evrei din Egipt